Shakespeare și epidemiile din vremea sa
Când Mercuțio este rănit de moarte în confruntarea cu Tybalt, aruncă asupra celor două case a căror vrajbă să la originea întregii tragedii un blestem
” A plague o’ both your houses!”. (III, 1)
De trei ori repetă Mercuțio acest blestem și el se va împlini, dar nu așa cum ne-am aștepta. Ciuma îi lovește într-adevăr pe cei din casele Capulet și Montague, dar într-un mod aparte.
Încercând să îi ofere Julietei calea de a scăpa de căsătoria cu Paris, și de a rămâne împreună cu Romeo, Lorenzo pune la cale un plan destul de complicat. Îi oferă Julietei o băutură care o adoarme, încetindu-i toate funcțiile vitale, astfel încât toți să o creadă moartă. Între timp, îi trimite vorbă lui Romeo aflat în exil la Mantua că Julieta nu este moartă, ci totul este doar un plan ticluit de el. Dar, trimisul lui Lorenzo este sechestrat într-o casă aflată în carantină
FRIAR JOHN
I went to find another poor friar from our order to accompany me. He was here in this city visiting the sick. When I found him, the town health officials suspected that we were both in a house that had been hit with the plague. They quarantined the house, sealed up the doors, and refused to let us out. I couldn’t go to Mantua because I was stuck there. (V,2)
Piesa a fost scrisă între 1595 și 1596, după încheierea epidemiei de ciumă care lovise Londra. Introducerea acestei referințe la ciumă în Romeo și Julieta face parte din modul în care Shakespeare obișnuia să facă trimiteri la evenimente recente, pentru a atrage atenția publicului. Iar o epidemie care ucisese 10.000 de londonezi, când populația acestui oraș era de 100.000 de oameni era încă o amintire puternică în rândul spectatorilor.
De fapt, ciuma apăruse în Anglia chiar în anul nașterii lui Shakespeare, 1564, dar în 1593 a devenit mult mai amențitoare. Shakespeare ajunsese la Londra și își făcuse deja intrarea în lumea actorilor (probabil în piesele lui Ben Johnson). Scrisese piesele Titus Andronicus și Henric al VI-lea, iar numele lui fusese deja amintit în celebrul pamflet al lui Robert Greene, în care acesta îl numește ”Shake-scene” și ”o cioară împodobită cu penele noastre”, ceea ce ar putea fi o acuzație de plagiat . De altfel și Bernard Shaw spunea ”Shakespeare știe foarte bine să spună o ppveste, cu o singură condiție – să o mai fi spus cineva înaintea lui”.
Apariția ciumei obligă autoritățile să închidă teatrele, iar trupele se văd nevoite să supraviețuiască te miri cum. La fel cum se întâmplă și azi cu teatrele independente.
Shakespeare profită de acești doi ani și scrie două poeme cu care speră să rămână în istoria literaturii – ”The Rape of Lucrece” și ”Venus and Adonis ”. Pe vremea aceea, piesele de teatru nu erau considerate literatură, și chiar teatrul era mai curând entertainment. Prin urmare, cu tot succesul pe care spera să îl aibă, Shakespeare nu avea cum să rămână în istoria literaturii engleze cu lucruri minore ca piesele pe care începuse să le scrie. Așa că a publicat, cu sprijinul unui prieten din Stratford, Richard Field, aceste două poeme lungi, pe care nimeni nu le mai citește astăzi.
În 1594 teatrele se redeschid și Shakespeare începe să scrie din nou piese, cu un succes copleștior (despre Shakespeare și succesul la public am scris aici). Practic, în epocă Shakespeare devine nu doar cel mai jucat dramaturg, ci și cel mai bogat. Dovadă, investițiile în case și terenuri pe care le face la Stratford.
În 1606, ciuma revine și îi obligă pe Shakespeare și asociații săi, împreună cu care construise teatrul The Globe, să închidă din nou teatrul. O stagiune de succes, care includea unele dintre cele mai bune piese puse vreodată în scenă – „King Lear” și „Macbeth” de Shakespeare, „Volpone” de Ben Johnson și „The Revenger s Tragedy” de Thomas Middleton era oprită la mijloc din cauza epidemiei.
Consiliul de Coroană decisese ca teatrele publice să fie închise odată ce numărul celor care mureau săptămânal depășea 30. În realitate, interdicția era ocolită, și spectacolele se țineau când numărul deceselor provocate de ciumă scădeau sub 40. Arhivele Consiliului din acea perioadă au fost distruse într-un incendiu din 1618, așa că nu vom ști exact ce număr declanșa închiderea. Avem un indiciu în acest sens în piesa ”Ram Alley” scrisă de dramaturgul și piratul Lording Barry, în replica
“I dwindle as a new player does at a plague bill certified 40.”
Trebuie să remarcăm că în zilele noastre actorii și teatrele s-au dovedit mai responsabile decât o făceau actorii și spectatorii din vremea lui Shakespeare. Și nu numai actorii. În toamnă, Regele James al VI, îngrijorat că Parlamentul nu-i va aproba planul de unire dintre Anglia și Scoția până la Crăciun (tot politica era importantă și atunci în vremuri de epidemie), i-a constrâns pe consilierii săi să facă mai multe pentru a se lupta cu epidemia. La rândul lor, aceștia au cerut mai multă vigilență din partea autorităților, și s-au plâns primarului că mult prea mulți londonezi ștergeau semnul crucii roșii de pe ușile caselor lor, care marca o gospodărie infectată și în carantină. Primarul a răspuns că se vor folosi vopsele pe bază de ulei în loc de cele pe bază de apă, pentru a preveni acest fenomen.
Cu alte cuvinte, englezii inventaseră tot felul de metode pentru a scăpa de carantină. Iar rezultatul era că epidemia nu putea fi oprită.
Harta Londrei cu parohia unde a locuit Shakespeare
Epidemia se întinde până în parohia unde locuia Shakespeare, „Sf. Olaf” din Silver Street, aflată în nord-vest, chiar în zidurile cetății Londrei. Proprietara casei unde locuia Shakespeare, Marie Mountjoy, moare de ciumă și este îngropată în curtea de la „Sf. Olaf”, la vârful epidemiei, pe 30 Octombrie.
Unul dintre cele mai ciudate lucruri despre urmele lăsate de viața lui Shakespeare este că știm mai mult despre conversațiile lui cu Mountjoy decât despre acelea pe care le avea cu propria soție. În 1604 dramaturgul a fost rugat să rezolve o criză domestică în gospodăria Mountjoy. Soții Mountjoy, care pierduseră un copil cu 10 ani în urmă, aveau un singur moștenitor, o fată pe nume May. Aveau de asemenea un muncitor priceput care trăia sub acoperișul lor, Stephen Bellot, un tânăr pe care soții sperau să-l căsătorească cu Mary, pe care „i-o ofereau de bună voie”. Știm acest lucru, împreună cu detalii despre implicarea și mărturia ulterioară a lui Shakespeare, dintr-o dispută privind zestrea promisă, care a sfârșit în instanță, opt ani mai târziu, ale cărei înregistrări au fost descoperite în 1910. Shakespeare a declarat instanței în mărturia sa, că doamna Mountjoy l-a „solicitat și rugat” pe el să „convingă” pe Belott „să efectueze căsătoria menționată” și că „în consecință” a respectat dorințele ei.
Shakespeare s-a mutat în Silver Street în jurul anului 1602. Se pare că a părăsit această parohie la scurt timp după moartea doamnei Mountjoy, într-un moment în care autoritățile ordonaseră carantinarea caselor infectate în ceea ce era unul dintre ultimele focare de ciumă din acea epidemie.
După acest moment, Shakespeare va mai scrie opt piese dintre care una pierdută azi (Cardenio). Doar Furtuna se va mai ridica la nivelul marilor sale opere de până atunci și, de aceea, este considerată și testamentul său artistic.
În 1613 se retrage la Stratford, după o carieră de 25 de ani, iar pe 23 aprilie 1616 moare la vârsta de 53 de ani probabil de febră tifoidă, tot o boală infecțioasă.
Cristi Nedelcu
0 comentarii