Radiografia unei iubiri

Am cunoscut-o pe Andrada Cojocaru grație meseriei pe care am împărțit-o ani de zile – jurnalismul. Este una dintre vocile inconfundabile pe care le are Radio Oltenia Craiova și un realizator de emisiuni de marcă.

Dincolo de calitățile ei profesionale, Andrada este un om minunat și toți cei care o cunosc știu asta. Volumul de poezii pe care l-a lansat la cel mai recent Târg de carte Gaudeamus de la Craiova, ”Radiografia unei iubiri”, ne arată o altă latură a ei – talentul literar și creativitatea. Am scris câteva cuvinte despre versurile Andradei, ca un îndemn către poezia ei. Pentru că, indiferent de vremurile pe care le trăim, avem nevoie de poezie.

Există două feluri de a face poezie. Unul este cel cerebral, care face din poet un truditor al cuvântului, ce șlefuiește fiecare sens, până când se potrivește emoției sau ideii pe care vrea să o transmită. Cazul extrem al acestui mod de a face poezie, îl întâlnim la Edgar Allan Poe. În The Philosophy of Composition el explică pe larg că felul lui de a scrie poezie este mai curând analitic și metodic, decât spontan. Poemul ”Corbul” s-a născut, spune autorul, ca urmare a unei construcții logice și nu a unei inspirații.

Al doilea mod de a face poezie este mai intim. Îți iei propriile trăiri, speranțe, dureri și iluzii și le preschimbi în material poetic. Este o poezie poate mai puțin elaborată dar mai sinceră, și care are șanse mai mari să facă să rezoneze cititorul, într-o epocă în care sinceritatea este tot mai greu de găsit.

Poezia Andradei Cojocaru din volumul ”Radiografia unei iubiri” face parte din această a doua categorie. Andrada are curajul de a își expune sufletul în fața cititorului și de își spune povestea ei. O poveste tristă, dar prin a cărei tristețe răzbate ca un fir de lumină mesajul că dragostea poate să treacă peste dureri și tragedii.

Dacă lacrimile mele te-ar aduce înapoi,

Oceane, de pe planete nenăscute, mi-ar plânge din ochi

Poezia Andradei nu este doar o amintire dureroasă, este și un mod prin care aceasta este sublimată într-o trăire cathartică.

În mine se mai vorbește și astăzi despre tine.

Ar trebui să smulg iarba prin care ai trecut,

Ca urmele pașilor tăi să nu mai respire verde.

Dar și așa, m-ar găsi vântul în preajma ta.

Aș rămâne cu secera în mână,

Și vântul adiind prin iarbă.

Mi-ar fi frică să respir ca niciun fir

Să nu se clintească în urma ta.

Doar să sărut pământul în urma pașilor tăi

 

Sunt câteva elemente care revin în versurile Andradei – cerul, zborul, stelele, norii – care proiectează iubirea ei într-un plan cosmic, ca un semn că uneori terestrul nu este suficient pentru a cuprinde o iubire.

Aș vrea să spun că ochii tăi priveau cerul

Dar nu, erau închiși pentru a salva

O ultimă amintire cu noi

Îmi repornește inima să mai bată o dată,

Ca aripa unei păsări într-o colivie eternă,

Privind norii care-i zgârâie, iar și iar, retina.

Versurile Andradei sunt o invitație de a pătrunde în cele mai ascunse cotloane ale sufletului ei. Iar pentru cititor nu este alt mijloc mai bun de a îi răsplăti această invitație decât a le citi cu inima deschisă.

Cristi Nedelcu