Nora Iuga, la Craiova, în dialog cu Ana Paraschivescu. Foto – Petrișor Militaru

O întâlnire cu Nora Iuga este o sărbătoare a spiritului, pentru că ai ocazia să cunoști pe cineva care trăiește poezia. Nu o gândește, nu o simte, ci pur și simplu o trăiește. Pentru Nora Iuga, poezia este un mod de a fi. De aici și refuzul ei de a o conceptualiza. De altfel există mereu o nevroză a creației care încearcă să se auto-definească.

” Poezia este certată cu logica. Atunci când poezia vrea să explice, toată substanța ei este distrusă. De aceea, important este ca fiecare să descopere esența poeziei.”

Acest refuz de a înlocui actul de creație al poeziei cu unul de gândire asupra creației, precum și convingerea ei că aceste două acțiuni nu pot să coexiste simultan, fac din poezia Norei Iuga una în permanentă schimbare. Poeta recunoaște asta și chiar este mândră cu această capacitate de a își schimba permanent rețetele poetice.

Cu ocazia întâlnirii de la Craiova, am cules câteva dintre gândurile ei, despre poezie și nu numai.

Despre poezia socială

”Nu m-am gândit niciodată să împart poezia în socială sau de alt fel. În momentul în care îți propui o poezie eficientă, care să schimbe omul și modul lui de gândire, atunci nu mai ești tu. Eu cred că adevărata poezie este cea în care vorbești despre tine, despre sfințenia și prostituția ta. Atunci ajungi la oameni, pentru că ei se recunosc în tine. Și, în felul acesta, poți să schimbi omenirea.”

Despre premii și burse

”Premiile sunt destul de măsluite. Uneori cred că nominalizații care se regăsesc în fiecare an pe lista celor dintre care se aleg laureații ar trebui sa fie mai mândri decât laureații. Pentru că de multe ori premiul este conjunctural, dar nominalizarea frecventă arată că, de fapt, contezi. Într-adevăr, un premiu te încurajează, dar ascunde și o capcană – îți poate da impresia ca ești o celebritate când nu ești așa.

În schimb, bursele și întâlnirile cu publicul sunt mult mai importante. Evenimentele din țară îți dau posibilitatea să vezi câtă lume te apreciază și te citește. Dacă iei un premiu poți sa te îndoiești de valoarea ta, pentru că, așa cum am spus, uneori ele se dau pe alte criterii. Dar când ai în fața ta o sală plină, asta pentru un scriitor este foarte important. Publicul îți dă cel mai mult. Îți dă bucuria de a trăi.

De asemenea, bursele din străinătate sunt foarte importante, pentru că îți dau posibilitatea de a te întâlni cu oameni de peste tot și de a descoperi noi feluri de a scrie. Înveți enorm prin aceste burse, iar modul tău de a scrie se îmbunătățește simțitor. Eu nu cred în atelierele de creative writing. Poetul devine poet prin el însuși. Nu se poate învăța să fii poet, pentru că poezia este o explozie. Dar prin dialogul cu oamenii din altă parte, prin contactul cu scrisul lor, poți învăța multe.”

Despre anii în care a fost interzisă.

”În 1971 am fost interzisă 8 ani. Imediat după Tezele din Iulie, mai mulți poeți și scriitori au fost interziși, pentru că publicaseră cărți care erau incomode. Eu publicasem în 1970 ”Captivitatea cercului” și m-am numărat printre cei interziși. Unii au scăpat cu doi sau trei ani. La mine au fost opt.

Ani în șir m-am gândit de ce am fost pusă pe listă, pentru ca știam ca nu am scris nimic împotriva regimului. Nu am avut nicio clipă intenția sa scriu o poezie politică. Acum cred că titlul „Captivitatea cercului” poate sa fie de vină. Și apoi am recitit versurile mele de atunci și mi-am dat seama că, fără ca eu să vreau, ele erau subversive. Iată o poezie din acest volum

”Dar cu umbrelele ce facem?

Când fiecare salută, ne murdărește spinarea

Și apa nu curge seara

Și cei cu ochelari își bat pisicile

Până la zbârnâitul ceasornicului

La slujbă sunt preoți speciali cu sfintele taine sub scuturi,

Și păianjenii între două replici capturează un copil nebărbierit

Dragul meu semen numărul unu

Azi nu te primesc în pat

Pentru că plouă

Și vreau să îmi spăl adresa cu sângele azvîrlit în obraz”

Despre cuvinte

”Când ma gândesc la un obiect eu nu văd în minte obiectul în cauză, ci văd cuvântul care îl desemnează. Când mă gândesc la scaun, eu nu văd un scaun, ci cuvântul scaun. Eu văd cuvintele scrise, nu obiectele care le desemnează. De aceea, pentru mine, joi este un cerc. Pentru că este un cuvânt din care disting cercul literei O. Și când rostesc cuvântul ”joi” mă gândesc la cuvântul francez ” joie” – ”bucurie”. Și, în aceeași secundă, în mintea mea se suprapun imaginile de ”rotund” și ”bucurie”, care dau un pepene. Deci pentru mine, ziua de joi este un pepene.”

O astfel de întâlnire cu Nora Iuga îți relevă o față a poeziei pe care nu ai cum să o cunoști altfel. Și atunci versurile ei capătă altă consistență, și altă încărcătură. Pe care nu le poți explica, și nici nu trebuie. Le poți simți.

Cristi Nedelcu