Începe şcoala

Începe şcoala.  Momentul în care de obicei se spun multe. Despre şcoală, despre profesori, despre sistem, despre minister, despre copii, etc. mai puţin despre părinţi. Ei, de regulă, sunt uitaţi de câte ori se vorbeşte despre dezastrul din sistemul de învăţământ.

Or, în ecuaţia asta complicată pe care educaţia unui copil o presupune, părinţii joacă un rol la fel de important (dacă nu chiar mai important) ca şcoala. În teorie toţi ştim asta, dar când este să punem în practică, lucrurile se schimbă total.

Societatea pe care o construim de peste 5 luştri (sau cincinale pentru cei obişnuiţi cu astfel de unităţi de măsură a timpului social) este una profund materialistă şi în care preocuparea pentru a arăta ce eşti şi ce ai (lucruri echivalente pentru mulţi) devine primordială. Acest lucru se răsfrânge şi asupra relaţiei părinţi-copii.

 Pentru mulţi părinţi, copilul devine mai curând un obiect social, la fel ca telefonul mobil, maşina sau concediul de lux. Performanţa lui şcolară este un semn al statutului pe care părintele îl are. Pentru că un nivel ridicat de educaţie, presupune un nivel economic ridicat. Etalezi cunoştinţele copilului căpătate prin meditaţii plătite scump, la fel cum etalezi ultimul model de iPhone pe care îl ai, maşina luxoasă pe care ţi-ai cumpărat-o, sau pozele dintr-o insulă exotică puse pe reţelele de socializare. Părintele se legitimează astfel prin performanţa copilului şi, de cele mai multe ori, îşi refulează în modul acesta frustrări din copilărie.

Şi de aceea, este dispus la gesturi total deplasate prin care pune presiune pe profesori (presiune care poate fi de toate felurile – de la intimidare până la cadouri) pentru ca aceştia să evalueze incorect evoluţia copilului. Iar acest lucru este posibil deoarece părinţii au o percepţie greşită despre ce înseamnă educaţie.

Educarea unui copil presupune nu doar cunoştinţe ci, în primul rând, valori. Despre aceste valori vorbim foarte puţin, iar efectele se văd în societatea pe care o construim prin şi pentru copiii noştri.

Iată cam ce nu sunt interesaţi părinţii să dezvolte la copilul lor

– onestitatea

A obţine un rezultat, fie el şi foarte bun, nu este totul. Modul cum obţii acel rezultat este chiar mai important decât rezultatul în sine. Câţi sunt conştienţi de acest lucru? Din ce vedem în stânga şi în dreapta, foarte puţini. Atitudinea faţă de hoţie, în toate formele ei, inclusiv cea intelectuală, se formează din copilărie.

– creativitatea

Stimularea creativităţii este, în primul rând, sarcina părinţilor, nu a şcolii. Şcoala a fost creată pentru a oferi o educaţie unitară, şi pentru a crea cetăţeni care să se integreze în societate. Deci, una dintre principalele valori pe care şcoala s-a bazat de la început a fost conformismul. Desigur, există acum numeroase metode de învăţământ care încearcă să elimine acest neajuns, dar ele nu pot elimina esenţa şcolii. Desigur, ideal este ca fiecare elev să fie tratat în funcţie de propriile capacităţi, abilităţi şi talente. Dar ştim că aşa ceva este practic imposibil, şi, orice părinte trebuie să ştie că este menirea lui ca propriul copil să îşi dezvolte capacitatea de a construi noi modele de reprezentare diferite de cele pe care trebuie să le asimileze la şcoală.

În fiecare an, la unul dintre examenele importante (de final de clasa a 8-a sau bacalaureatul) apare câte un scandal legat de modul cum este formulat unul dintre subiecte. Dincolo de responsabilitatea,  care este fie a celor care au realizat subiectele, fie a celor care ar fi trebuit să le rezolve,  aceste situaţii sunt rezultatul unui sistem care nu încurajează deloc creativitatea elevilor.  Mihail Sebastian a pătruns în lumea literelor, după ce teza sa de bacalaureat a atras atenţia lui Nae Ionescu, preşedintele comisiei de bacalaureat. Îşi mai poate cineva imagina în ziua de azi un tânăr care după 12 clase are curajul să scrie un text absolut original în teza de final de liceu, text care să îl propulseze în redacţia uneia dintre publicaţiile importante ale momentului (fie acestea şi online?) Ca să nu mai vorbim despre absoluta imposibilitate ca o personalitate de talia lui Nae Ionescu (adăugaţi voi ce nume consideraţi din cele contemporane) să fie în ziua de azi preşedinte al unei comisii de bacalaureat. Examenul de final de liceu a devenit doar o discuţie de note şi procente şi în nici un caz una legată de cunoştinţele pe care tinerii ar trebui să le aibă după 12 clase.

– empatia

Există, fără îndoială, tendinţa multora de a spune „pe vremea noastră era mai…”. Uneori e adevărat, alteori nu. Nu cred că actualele generaţii învaţă mai puţin în sensul de acumulare de informaţii. Dar, în mod cert, cei din actuala generaţie sunt mai egoişti decât au fost părinţii lor. Cred că totul li se cuvine, iar alteritatea este pentru ei o adevărată ameninţare. Iar acesta este efectul educaţiei primite în familie şi a sistemului de competiţie exacerbată căruia toţi se închinăm.

– cooperarea

Este legată de ce spuneam mai sus. Egoismul duce la un individualism, hrănit în mod atroce de părinţii care îşi doresc copilul primul în clasă PRIN ORICE MIJLOACE. Şi atunci, de mici, copiii sunt învăţaţi să îşi privească proprii colegi drept competitori şi nu parteneri. Rezultatul se vede peste ani, când vor fi incapabili să lucreze în echipă, indiferent de cât de multe cunoştinţe şi abilităţi au depins.

– solidaritatea

Este pasul următor cooperării, momentul în care înţelegi că o societate poate reuşi în măsura în care membrii ei sunt solidari în momentele critice. Din moment ce nu am dezvoltat la copiii noştri empatia şi cooperarea nu vor putea să construiască o societate bazată pe solidaritate.

Întâmplător sau nu, acestea sunt valorile care ne lipsesc şi nouă şi care fac din societatea noastră una de care puţini dintre noi suntem mulţumiţi.

Începe şcoala. Oare nu ar trebui să înceapă şi pentru părinţi?

Cristi Nedelcu