Gagul metafizic ”Absolut” al poveştii lui Ivan Turbincă

Poveştile lui Ion Creangă nu sunt deloc comode. Cel puţin nu pentru sensibilitatea contemporană, care, tributară unui mod de reprezentare, bazat pe concret şi vizual, ce transformă magia în scamatorie şi măsoară eficienţa umorului, nu mai poate păstra intacte poveşti cum sunt „Cenuşăreasa” sau „Fetiţa cu chibriturile” şi aduce totul la nivelul comun al unor story-uri trase pe calapod . De aceea un spectacol cum este ”Absolut” al lui Alexandru Dabija, de fapt un one-man show Marcel Iureş  pornind de la povestea „Ivan Turbincă”, este incitant şi riscant.

În primul rând pentru că rescrie textul lui Creangă, ceea ce înseamnă o provocare foarte mare, având în vedere pe de o parte darul de povestitor al lui Creangă pe de altă parte inventivitatea lui lexicală. Rescrierea este însă una subtilă şi în sensul textului original, care aduce povestea în zilele noastre, fără a-i ştirbi nimic din farmec. De fapt nu putem vorbi despre rescriere în adevăratul sens al cuvântului, ci de adăugiri aduse textului, pentru a-l face mai accesibil spectatorului contemporan, dar fără a pierde sensul original. Iar acest sens este dat de ceea ce am putea numi gagul metafizic. Pentru că povestea lui Creangă asta face, aduce o temă profundă şi dătătoare de fiori – moartea şi sensul ei – într-un registru comic, care face meditaţia metafizică mai accesibilă, fără a-i ştirbi din profunzime. Tuşele adăugate în textul spectacolului sunt în maniera umorului ţărănesc al lui Creangă. O altă idee care dă un plus de consistenţă lexicală spectacolului este îmbinarea graiului moldovenesco-rusesc al textului original al lui Creangă cu cel oltenesc din Câmpia Băileştiului. Nu ştiu cât este text al lui Dabija şi cât improvizaţie a lui Iureş, dar rezultatul este neaşteptat şi devine unul dintre principalele atuuri ale spectacolului.     

Al doilea risc asumat de spectacol este reinterpretarea personajelor. Povestitorul devine un om din zona lumpen, un homeless, care îşi întrerupe povestea cu Dumnezeu, Moartea, Ivan şi dracii pentru a mânca un rest de conservă de fasole sau un castravete murat. Un astfel de om „fericit cu duhul” nu se miră că Sfântul Petru se sperie de un drumeţ turmentat bine şi îşi aduce aminte de o chelfăneală pe care a luat-o într-o ocazie similară, că Raiul şi Iadul se află poartă în poartă (ghiciţi care dintre ele este mai impunătoare şi mai arătoasă), sau că dracii nu sunt mai mari de o şchioapă şi pot fi uşor traşi de urechi. Pentru el totul este firesc, iar povestea curge de la sine. Dumnezeu este doar un gospodar înţelept şi atoateştiutor (sau poate nu chiar aşa de atoateştiutor, din moment ce nu prevede ce va face Ivan cu puterea pe care o va primi), iar Sfântul Petru îşi trădează originea iudaică prin ticuri verbale şi comportamentale care par desprinde din poveştile populare cu Iţic. Moartea are clare tendinţe homoerotice, iar dracii sunt mai curând nişte copii năzdrăvani care îşi folosesc puterile pe care le au pentru farse nevinovate.

foto – Teatrul Act

Toate aceste personaje, ce coexistă pe scenă, se nasc din energia şi talentul lui Marcel Iureş, care timp de o oră şi jumătate trece prin toate stările cerute de această poveste în care râsul este prezent tot timpul fără ca umbra metafizică să dispară. Deşi nu iese cu adevărat nicio clipă din pielea Povestitorului, Iureş  întruchipează fiecare din celelalte personaje într-o performanţă actoricească de zile mari.

„Absolutul” lui Dabija-Iureş este povestea pe care o simţim aproape pentru că aduce transcendentul la îndemâna fiecăruia dintre noi şi îi dă un bobârnac cu un imens hohot de râs.