Dune, filmul eveniment al momentului

Publicat de CristiNedelcu pe

Într-o perioadă în care evenimentele sunt tot mai puține în lumea cinematografică (lansarea ultimului James Bond a fost amânată un an), noua ecranizare Dune, semnată de Denis Villneuve a fost așteptată ca un adevărat cap de afiș. Așa că, la invitația lui Daniel, eu și Diana am decis să mergem la avanpremieră la Inspire Cinema VIP.

Dune este considerată cea mai bună carte SF ever. Și ăsta nu este puțin lucru, într-un domeniu în care se scrie foarte mult și în care evoluția tehnologiei poate face depășită o carte ce părea revoluționară la un moment dat.

Frank Herbert a publicat prima carte din serie în 1965, și volumul a devenit imediat un succes în rândul fanilor SF. Autorul a reușit să impresioneze prin faptul că a creat o lume în cele mai mici detalii. După succesul primei cărți, au venit încă 5 volume și toate au consolidat statutul cărții de capodoperă SF.

În aceste condiții, era inevitabil ca cinematograful să fie atras de ideea de ecranizare. Au fost mai multe încercări, iar printre cei care au cochetat cu ideea de a ecraniza Dune s-au numărat  Arthur P. Jacobs, Alejandro Jodorowsky (care își dorea ca în film să apară Salvador Dali, Orson Wells, iar muzica să fie a celor de la Pink Floyd) sau Ridley Scott.

În cele din urmă, cartea a fost ecranizată de David Lynch în 1981, dar nu a avut succes nici de public, nici de box-office.

În 2000 a fost realizată o miniserie de 3 episoade, care a avut ceva mai mult succes, fără însă să fie ceea ce era de așteptat de la o ecranizare Dune.

Ca urmare, filmul lui Villneuve era așteptat ca un adevărat eveniment. Și s-a dovedit a fi unul.

Înainte de a spune ce mi-a plăcut la film, trebuie să spun că, deși înainte de 89 eram un cititor de SF destul de consecvent, după Revoluție interesul meu a migrat în alte direcții. Era epoca în care cărți interzise până atunci se tipăreau în serie, și prin urmare SF-ul nu a mai reprezentat o prioritate. Ca urmare, nu am citit Dune când a fost, în sfârșit, tradus și la noi (nici Fundația lui Asimov, de altfel). Așadar, nu voi face referire la carte, și la cât respectă Villneuve romanul lui Herbert. Oricum mi s-au părut mereu sterile discuțiile de genul ”Este filmul sau nu la nivelul cărții?”.

Revin la ce mi-a plăcut.

Filmul are 2 ore și 40 de minute, ceea ce la început poate fi descurajator. Iar Villneuve nu optează pentru un film extrem de dinamic (de genul ”Infanteria Stelară”), în care scenele de război să se succeadă la fiecare câteva minute. Dacă ar fi făcut asta, filmul ar fi devenit chiar plictisitor. Dimpotrivă, Villneuve alege un alt ritm, mai lent în care arată că poate face și alt fel de filme decât Blade Runner. Ritmul dă un aer de solemnitate întregii povești, care te prinde după ce te adaptezi acestui stil. Cadrele sunt lungi, atunci când povestea o cere și rapide cât este cazul. Accentul cade pe semnificația întâmplărilor și nu pe întâmplările propriu-zise. Ca urmare, nu este de mirare că scenele cele mai puțin reușite sunt cele de luptă.

La asta se adaugă scenografia extrem de austeră. Este drept că lumea imaginată de Frank Herbert nu este nici pe departe cea din Avatar. Aici avem o planetă-deșert, și ea nu poate fi prea colorată. Cu toate astea, cadrele sunt impecabile, și fiecare (chiar și cadrul cu un șoarece de deșert) contribuie la senzația că ceva foarte important urmează să se întâmple. Este unul dintre atuurile filmului (mai ales pentru cei care nu știu subiectul) – în fiecare clipă aștepți să se întâmple ceva esențial.

 Muzica are și ea un rol extrem de important în crearea atmosferei despre care spuneam. Hans Zimmer (autorul muzicii unor filme de succes ca Galdiator, sau Interstelar) a creat o muzică lentă, aproape hipnotică ale cărei acorduri parcă se undiesc peste dunele de nisip.

Villneuve nu face risipă de efecte speciale, ceea ce este oarecum neașteptat la un film SF, mai ales în zilele noastre, când se recurge la trucaje dintre cele mai sofisticate, pentru a se masca lipsa de idei. Or, Villneuve asta vrea să demonstreze – că poți obține efecte intense fără a apela prea mult la tehnologie.

Despre jocul actorilor nu este mare lucru de spus. Filmul nu e bazează pe asta, ci pe intrigă și atmosferă. Caracterele sunt destul de schematice, deoarece aici, ca în toate basmele sau legendele, eroii sunt de fapt arhetipuri caracteriale. Eroul principal, Paul Atreides, interpretat de Timothée Chalamet, este genul de adolescent rebel care nu se simte confortabil cu destinul care i-a fost hărăzit. Mama sa Jesscia (Rebeca Fergusson) este mânată de dorința de a forța îndeplinirea unei profeții de care la început nu este sigură (dar care este evidentă pentru spectatori). Tatăl lui (Oscar Isaac) este genul de nobil al cărui destin este legat de Casa sa (în această lume există un Imperiu în inetriorul căruia sunt mai multe Case Nobiliare). Personajul negativ, Baronul Harkonnen (Stellan Skarsgard) este caracterizat, se vede că este malefic după cum arată, etc.

Spuneam că nu am citit cartea, dar tot știu că filmul este ecranizarea doar a primului volum (nici acela întreg). În mod sigur, va urma și continuarea. Este interesant ce va decide Villneuve să facă din toată seria Dune, care așa cum spuneam are șase volume. Cel mai probabil va fi o trilogie, cum a făcut Peter Jakson cu ”Stăpânul Inelelor”.

În mod sigur, după ce am văzut acest Dune, voi merge și la următorul. Sper să fie în același ton.

Cristi Nedelcu


0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *