Dreptul la naivitate

Acum multe lucruri par naive. Poate chiar hilare. De exemplu că una dintre revendicările celor se aflau în faţa Judeţenei de Partid (cine mai ştie azi ce înseamnă asta?) era scăderea vârstei de pensionare pe la 50 şi ceva de ani. Sau grupele de gărzi patriotice care opreau orice maşină în trafic fără să ştie ce caută.

Acum multe lucruri par naive. Credinţa că peste noapte totul se va schimba, şi că fuga unui cuplu ubuesc strivit de propria putere va schimba totul peste noapte. Imaginile de atunci sunt în cea mai mare parte alb-negru, pentru că aşa erau lucrurile atunci. Alb-negru. Bine şi rău. Binele îl reprezentam noi, care dintr-o dată descoperisem libertatea de a striga în gura mare ceea ce doar spusesem pe la colţuri ani în şir. Răul erau ei. Numai că ei dispăruseră peste noapte, şi toţi eram noi.

Acum multe lucruri par naive. Credinţa din anii imediat de după că lupta cea mare este cu bătrânii comunişti care se ţin cu dinţii de putere. Că va veni tânăra generaţie şi atunci lucrurile se vor schimba. Şi, după 26 de ani, tânăra generaţie de politicieni a venit la putere. Şi constatăm că sunt mai lipsiţi de scrupule, mai înrăiţi, gata să calce în picioare orice principiu, orice idee, gata să renunţe la demnitatea lor pentru un post, că mint fără nici un pic de ezitare, că nu au nimic sfânt, şi că în faţa lor Principele lui Machiavelli pare o domnişoară sfioasă de pension.

Acum multe lucruri par naive. Chiar numele de revoluţie, pe care ne încăpăţânăm să-l dăm acelor zile, în care sub paravanul celor care ieşeau în stradă strigându-şi nevoia de libertate, eşalonul doi al securităţii/partidului se organiza pentru a pune mâna pe putere. De fapt pentru a o păstra, pentru că nu au pierdut-o cu adevărat niciodată.

Acum multe lucruri par naive. Şi cei care am crezut că am ieşit în stradă ne-mânaţi de nimeni strigându-ne obida în gura mare suntem taxaţi de naivi. Chiar credeţi că oamenii ies în stradă de capul lor? ni se spune cu un zâmbet inteligent, pentru că, nu-i aşa credinţa într-un ideal este prostie, iar cinismul este mereu inteligent.

Dar, dincolo de toate dezamăgirile, frustrările şi durerile. Dincolo de faptul că multe dintre lucrurile pe care le-am visat atunci nu doar că nu s-au îndeplinit, ci chiar au devenit mai iluzorii ca niciodată. Dincolo de dovezile care se acumulează an de an că am fost pioni într-un joc pe care nu îl înţelegeam şi nici acum nu îl înţelegem pe de-a-ntregul. Dincolo de toate astea, sunt momente în viaţă (şi nu în orice viaţă, pentru că astfel de evenimente nu le este dat oricui să le trăiască) când ai dreptul la naivitate. Când naivitatea te salvează de întrebarea de peste ani „Eu ce am făcut?”

Da. Am fost naivi. Chiar proşti. Noi strigam „sus” sau „jos” şi alţii îşi cumpărau case sau vânau tot felul de favoruri.

Dar dreptul la naivitate este un drept la care nu trebuie să renunţăm, dacă vrem să nu ne fie rușine cu noi.