Daţi-mi voie, domnule profesor…

Există o întreagă literatură despre şcoală. Copilăria şi adolescenţa mea sunt marcate de „Cişmigiu and. Comp” a lui Grigore Băjenaru, sau „Daţi-mi voie, domnule profesor…” a lui Karinthy Frigyes. Dincolo de istorisirea unor pozne de şcoală, care fie ne dădeau idei, fie ni le confirmau pe cele pe care le avusesem, cele două cărţi mai aveau ceva în comun. Povesteau despre o altă şcoală, cea dinainte de război, despre care nu aveam de unde să aflăm de altundeva decât din cărţi. Desigur la vremea aceea nu gustam foarte mult glumele legate de cineva care cere restituirea taxelor şcolare pe motiv că şcoala l-a lăsat să plece fără să îl fi învăţat nimic, dar spaima pe care o resimte cineva chiar şi după o generaţie în faţa unei fraze ca „dacă nouă sobe în cinci zile şi jumătate consumă doisprezece metri cubi de lemne de fag, în câte zile consumă douăsprezece sobe nouă metri de lemne de fag?” o înţelegeam pe deplin.

Mi-am adus aminte de aceste cărţi pentru că în ultimele zile destinul a alăturat două evenimente cu rezonanţe similare, chiar dacă total diferite. Primul este lectura anchetei „ŞincaiLeaks” realizată de cei de la Casa Jurnalistului (http://casajurnalistului.ro/sincaileaks/), iar al doilea este conferinţa susţinută la Casa de Cultură Traian Demetrescu de unul dintre cei mai mari profesori pe care şcoala doljeană i-a dat :Nicolae Pârvulescu. Eu nu l-am avut la clasă, dar figura lui domina Liceul Industrial nr. 1 (care, la sfârşitul anilor 80 era al doilea liceu din Craiova după „Nicolae Bălcescu” – fostul şi viitorul „Carol I”). Uscăţiv, cu un defect accentuat de vorbire care îl făcea hilar în primele momente, dar pe care nu îl mai observai după cinci minute, cu gesturi ale mâinii care aminteau de cele ale lui Joe Cocker de pe scenă, Nicolae Pârvulescu a fost pentru generaţii de elevi profesorul care îmbina pitorescul, severitatea şi consistenţa. Poveştile cu el sunt numeroase şi savuroase, şi chiar el le istoriseşte cu (auto)ironie. La una dintre lucrări s-a urcat cu scaunul pe catedră, pentru a îi vedea mai bine pe elevi, la o oră, supărat de neştiinţa învăţăceilor, a aruncat cu banii din buzunar pe geam declarând că preferă să nu mai ia salariu decât să predea unor astfel de copii, unui elev care i-a răspuns obraznic că el nu citeşte operele literare pentru că este obligat să înveţe doar manualul l-a întrebat cât costă acest manual pentru a-i demonstra că nu ştie tot ce scrie acolo, iar exemplele pot continua la nesfârşit.

Dincolo de toate aceste exemple pitoreşti, toţi cei care i-au fost elevi spun, într-un glas, că pentru Pârvulescu lectura operelor literare era religie. Ceea ce, într-o epoca în care părinţii evaluau profesorii în funcţie de comentariile pe care îi puneau pe copii să le înveţe pe de rost (nu că acum lucrurile s-ar fi schimbat prea mult), era într-adevăr remarcabil.

Sentimentele elevilor faţă de Pârvulescu erau amestecate. Sigur, poveştile cu el circulau în pauze şi făceau parte alături de cele cu profesoara de chimie Todescu din mitologia liceului. Dar dincolo de râsete şi glume, fără îndoială exista un respect pe care nu îl contestau nici măcar cei care se alegeau cu o notă de 2 pentru lucruri care ar fi putut părea banale. Iar acest lucru s-a văzut în momentul când, în 1986, a publicat prima sa carte „Fotoliul vacant”. A fost atunci o adevărată emulaţie printre elevi de a citi cartea, chiar şi printre cei pe care el îi ameninţa cu note mici pentru a parcurge o operă literară. Nicolae Pârvulescu căpătase o aură aparte. Era scriitor. Şi această aură se răsfrângea şi asupra elevilor săi.

Reîntâlnirea cu Pârvulescu de la casa Traian Demetrescu a durat mai bine de două ore, timp în care el a povestit despre profesorii lui din facultate, Călinescu şi Vianu, despre colegul lui, Adrian Păunescu, despre cum au „atacat„ studenţii ambasada americană de la Bucureşti după invazia Cubei, despre Craiova Maxima, şi despre multe alte lucruri de felul acesta.

Ascultându-l cum reînvie atmosfera anilor 50, când pe Calea Bucureşti se construiau primele blocuri din oraş, mă gândeam la povestea de la liceul Şincai din Cluj (dacă vă amintiţi scandalul cu elevii care şi-au constituit un grup secret pe fb în care i-au transformat pe profesorii lor în ţintele celor mai diverse glume, unele inocente, altele lipsite de gust, vulgare şi grosolane). Fără îndoială, într-o astfel de conjunctură (istoria factuală nu este doar joaca istoricilor ci şi a oamenilor obişnuiţi, pentru că se aplică şi la scară mică), Pârvulescu ar fi fost una dintre victimele sigure ale răutăţii elevilor. Pentru că oferea material suficient pentru glume, pentru că era un profesor atipic, paradoxal şi provocator. Pentru că acest grup de fb înfiinţat de cei de la Şincai ar fi reprezentat instrumentul perfect pentru refularea unor adolescenţi aflaţi la vârsta la care confundă răutatea cu libertatea.

Şi noi, elevii de la sfârşitul anilor 80, poate am fi reacţionat la fel dacă am fi avut la îndemână un instrument similar. Nu ştim. Cert este că nu am avut acest instrument, iar memoria noastră şi-a urmat cursul firesc, a transformat întâmplările din liceu în amintiri, le-a adăugat nostalgie şi au devenit o parte frumoasă din noi, chiar dacă atunci poate ni se păreau evenimente dramatice.

După cazul de la Şincai s-a vorbit mult despre ce mai înseamnă astăzi respect faţă de profesori. S-a spus că unul dintre efectele excesului de internet şi al reţelelor de socializare face ca elevii să fie mai puţini empatici şi mai focusaţi pe ei. S-a spus şi că profesorii nu mai constituie modele pentru elevi şi nu comunică într-adevăr cu ei. Adevăr este în fiecare dintre aceste afirmaţii. Dar adevăratul respect pentru un profesor se măsoară peste ani.

În seara când Nicolae Pârvulescu a susţinut conferinţa, sala era plină de foşti colegi şi de foşti elevi. Unii dintre ei îşi aduceau aminte cu amuzament că au luat note ”de la unu la zece”. Şi toţi de acolo s-au simţit mândri că au fost elevii unui astfel de profesor.

.